O plantă gigantică, asemănătoare bananierului, numită enset și supranumită „copacul împotriva foamei”, contribuie la hrănirea a peste 20 de milioane de oameni, deși fructele sale nu sunt comestibile. Deși cercetătorii îi văd un potențial uriaș în combaterea insecurității alimentare, cultura rămâne aproape nefolosită în afara Etiopiei, iar extinderea sa se lovește de obstacole care depășesc sfera agriculturii.
Ce este enset și cum este consumat
Planta mai este cunoscută și ca „banana falsă” sau „banana pe steroizi”, datorită frunzelor care pot atinge cinci metri lungime. În ciuda dimensiunilor impresionante, enset nu este un copac, ci o plantă erbacee uriașă din aceeași familie cu bananierul. Ceea ce pare a fi un trunchi este, de fapt, o pseudotulpină formată din tecile frunzelor suprapuse strâns.
Sursa de hrană o reprezintă tocmai această parte, împreună cu structura subterană bogată în amidon. În sud-vestul Etiopiei, fermierii cultivă enset în zone înalte, situate în general între 1.500 și 3.000 de metri altitudine. Fructele gălbui sau portocalii conțin numeroase semințe tari și nu pot fi consumate. În schimb, țesuturile bogate în amidon din pseudotulpină și din tulpina subterană sunt mărunțite și supuse fermentării.
Din amestecul rezultat se prepară kocho, un aliment tradițional folosit pentru obținerea unei pâini, iar fermentarea poate dura între trei luni și doi ani. Un alt produs este bulla, obținut din lichidul stors din masa bogată în amidon, care poate fi concentrat într-o pulbere utilizată ulterior pentru prepararea unor găluște sau a terciului.
Productivitate și avantaje
Productivitatea este unul dintre motivele pentru care enset atrage atenția cercetătorilor. O analiză științifică estimează că, în condiții adecvate, aproximativ 60 de plante mature pot asigura hrană pentru cinci–șase persoane pe parcursul unui an, alături de alte componente ale dietei. Nu este vorba, așadar, despre o alimentație bazată exclusiv pe această plantă.
Enset are și avantajul flexibilității: este o cultură perenă, care rămâne pe teren mai mulți ani, iar momentul recoltării poate fi adaptat nevoilor gospodăriei. Produsele fermentate pot fi păstrate perioade îndelungate. Aceste caracteristici, împreună cu toleranța la perioade de secetă, explică rolul său de rezervă alimentară pentru comunitățile care îl cultivă.
Totuși, planta nu este invulnerabilă. Cercetările documentează boli care pot provoca pierderi severe, inclusiv ofilirea bacteriană produsă de Xanthomonas.
Ar putea fi cultivat în România?
Pentru România, enset ridică o întrebare interesantă despre diversificarea culturilor, însă cercetările citate nu demonstrează că ar putea deveni o soluție agricolă viabilă la noi. Toleranța la secetă este un avantaj, dar rezistența la frig reprezintă un obstacol: Institutul Național pentru Biodiversitate din Africa de Sud precizează că planta nu suportă înghețul puternic. Faptul că este cultivată la altitudine în Etiopia nu înseamnă că poate trece și prin iernile din zonele montane sau deluroase ale României.
Cultivarea experimentală în spații protejate ar putea fi o direcție de cercetare, dar ar trebui evaluate costurile, productivitatea și posibilitățile de procesare. Înflorirea unui exemplar într-o seră din Londra nu dovedește că producția alimentară ar fi rentabilă în România. În plus, estimările privind extinderea culturii și beneficiile pentru alte milioane de oameni se referă la Africa subsahariană. Pentru România, răspunsul rămâne deschis unor eventuale teste locale, nu o recomandare de înlocuire a culturilor existente.
De ce nu s-a răspândit la scară globală
James Borrell, biolog la Grădinile Botanice Regale Kew din Londra, consideră că planta este insuficient cunoscută în raport cu avantajele sale.
„Nu mă pot gândi la o altă cultură atât de răspândită în locul din care provine, unde fiecare fermier o cultivă în această regiune de 300 de kilometri, dar mergi în Kenya, Tanzania sau Uganda și spui: «Știați că se poate mânca?» și oamenii te privesc nedumeriți. Este foarte ciudat”, a declarat cercetătorul.
Un studiu de modelare a identificat posibilitatea extinderii cultivării în Africa subsahariană. Luând în calcul inclusiv potențialul genetic al populațiilor sălbatice, cercetătorii au estimat că zonele favorabile ar putea include încă 87,2–111,5 milioane de oameni. Cifra descrie un potențial de extindere, nu o producție deja realizată și nici o garanție că toate aceste persoane ar putea fi hrănite exclusiv cu enset.
Explicația ține de o combinație de geografie, istorie, reguli privind transferul materialului vegetal și cunoștințe locale. Etiopia controlează strict transferul internațional al resurselor sale vegetale. Potrivit lui Borrell, formele sălbatice de enset care cresc în alte țări africane nu oferă aceleași calități alimentare ca plantele domesticite de fermierii etiopieni.
La acestea se adaugă munca necesară recoltării și procesării. Operațiunile sunt solicitante fizic și sunt realizate în mare parte de femei. Soluții de mecanizare sunt în dezvoltare, însă nu sunt folosite pe scară largă. Prepararea alimentelor presupune, la rândul său, cunoștințe transmise între generații. Extinderea culturii ar însemna transferul întregului sistem de cultivare și procesare, nu doar plantarea unei specii noi.
Paradoxul: cercetătorii îi văd viitorul, dar unii fermieri îi reduc suprafața
În timp ce oamenii de știință îi analizează potențialul, cultura pierde teren în unele gospodării etiopiene. Potrivit unui studiu din 2025 realizat de Kew și parteneri de la Universitatea din Addis Abeba, aproximativ 60% dintre cei peste 400 de fermieri intervievați au spus că suprafața dedicată ensetului scăzuse în ultimele decenii. Mulți au semnalat și reducerea consumului în familie.
Presiunea de a cultiva plante mai ușor de comercializat poate diminua diversitatea agricolă de care depind comunitățile în perioade dificile. Pentru Borrell, miza este păstrarea unor opțiuni alimentare insuficient valorificate într-un climat tot mai puțin previzibil.
„Vrem să producem mai multă hrană, cu un impact mai mic, într-un climat mai puțin previzibil ca niciodată. Sunt trei lucruri dificile, toate în același timp”, a explicat cercetătorul.