Guvernul a căzut de acord să amâne plata unor sume datorate magistraților în urma unor hotărâri judecătorești definitive, pentru a face loc în buget măsurilor sociale cerute de PSD. Această decizie ridică însă probleme grave de constituționalitate și intră în coliziune cu jurisprudența europeană privind executarea sentințelor.
Bazele juridice ale obligației statului
Magistrații solicită plata unor drepturi recunoscute prin lege și confirmate de instanțe. Constituția garantează în mod expres aceste creanțe. Articolul 44 prevede că „creanţele asupra statului, sunt garantate”. Articolul 21 asigură accesul la justiție, iar art. 15 consacră principiul nere troactivității legii. De asemenea, art. 20 stipulează că tratatele internaționale privind drepturile fundamentale au prioritate față de legile interne contradictorii.
O lege care amână plata unor sume deja scadente ridică o problemă de retroactivitate. În drept, o creanță exigibilă are un statut juridic definit. A modifica acest statut prin o lege ulterioară înseamnă a interveni asupra efectelor unei obligații deja consumate.
Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat acest principiu prin Decizia nr. 39 din 17 februarie 2025. Curtea a arătat că suspendarea executării silite este posibilă doar până la scadența fiecărei tranșe. După acea dată, suma devine exigibilă, iar neplata justifică executarea silită. Această interpretare menține un „just echilibru” între interesul public și cel al creditorului.
Conflictul cu standardele europene ale drepturilor omului
A doua problemă majoră se referă la efectivitatea hotărârii judecătorești. În cauza Hornsby v. Grecia, CEDO a stabilit că executarea unei sentințe face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. Procesul nu se încheie cu pronunțarea, ci cu executarea hotărârii.
În speța Burdov v. Russia, Curtea a fost și mai explicită, afirmând că „lipsa fondurilor nu poate justifica” neexecutarea unei hotărâri definitive împotriva statului. Statul nu poate invoca alte priorități bugetare pentru a evita o obligație judiciară. Acesta este punctul cel mai vulnerabil al măsurii guvernamentale, care transformă neexecutarea într-o alegere politică, argument respins în mod constant de CEDO.
România a fost deja condamnată pe acest temei. În cauza State și alții împotriva României din 30 martie 2023, Curtea a reiterat că neexecutarea în timp util a unei hotărâri încalcă atât dreptul la un proces echitabil, cât și dreptul la proprietate, deoarece creanța este un „bun”. Statului i s-a cerut să execute integral sentința în trei luni.
Apărarea guvernului și limitele acesteia
Guvernul se va putea apăra probabil invocând jurisprudența CEDO în care plata în rate a fost acceptată. În cauza Dumitru and Others v. Romania, Curtea a declarat cererea inadmisibilă, considerând că plata eșalonată nu era nerezonabilă, o parte fusese achitată, restul era indexat și exista un calendar clar.
Cu toate acestea, în acele cazuri nu era vorba de reamânarea repetată a unor tranșe deja scadente, ci de existența unui cadru predictibil și respectat. CEDO a tolerat eșalonarea, nu anularea sau eternizarea ei. În cauza Jasiūnienė v. Lithuania, Curtea a subliniat că orice întârziere „nu trebuie să fie de natură să afecteze esența dreptului”.
Precedentul Dumitru se aplică doar dacă noua eșalonare este limitată, clară, indexată și respectată. Dacă măsura înseamnă nerespectarea propriului grafic și reîntrebuințarea fondurilor pentru alte programe, atunci cazul se apropie de jurisprudența severă din Hornsby sau Burdov.
Riscurile constituționale și instituționale
Legea bugetului nu este un instrument care poate goli de conținut o hotărâre definitivă. Principiile constituționale nu încetează să se aplice în domeniul bugetar.
Măsura prezintă mai multe riscuri juridice majore:
- Risc de retroactivitate, dacă vizează tranșe deja scadente.
- Încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin blocarea executării.
- Atacarea dreptului la proprietate, deoarece creanțele asupra statului sunt „bunuri” garantate.
- Lipsa unui echilibru just, dacă noua eșalonare nu oferă garanții solide.
- Eroziunea credibilității instituționale, prin tratarea justiției ca o resursă bugetară.
Articolul 1 al Constituției, care cere respectarea separării puterilor și a ordinii constituționale, ridică o problemă instituțională gravă. Mesajul transmis este că autoritatea judecătorească poate fi folosită ca rezervor de lichidități. Într-un stat de drept, justiția câștigată nu poate fi pusă la coadă pentru conveniența bugetară a coaliției de guvernare.