Judecătorul Alin Ene, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, aduce în discuție, printr-un mesaj pe Facebook, dimensiunea imensă a volumului de muncă din instanțele de rang inferior și pericolul ca dezbaterea privind reforma sistemului judiciar să fie deviată de către „soluții care aleargă înaintea gândirii”. Ca exemplu, el citează situația de la Judecătoria Urziceni, unde în cursul anului 2025 au fost înregistrate aproape 15.000 de dosare, în timp ce instanța se confruntă cu un deficit major de personal.
Conform spuselor sale, această instanță operează cu un număr de patru judecători, doi dintre aceștia fiind stagiari cu atribuții „extrem de limitate”, ceea ce înseamnă că, practic, „cei 2 judecători definitivi să fi avut spre soluționare în anul 2025 peste 5000 de dosare fiecare”. În această situație, magistratul respinge narativa publică despre „judecătorii îmbuibați, privilegiați, iresponsabili și corupți”, subliniind că realitatea de la fața locului este fundamental diferită de imaginea prezentată în spațiul public.
În viziunea sa, Justiția a ajuns să fie subiectul unor atacuri permanente, amplificate de clișee și generalizări, în vreme ce problemele de structură rămân neglijate. „Sigur că putem face nenumărate comitete și comiții în care să dezbatem teorii de management și să ne spună ONG-urile experte în petiții, proteste și flash-moburi ce și cum trebuie reformat în Justiție”, scrie Ene, completând că „putem striga pe toate canalele media despre judecătorii îmbuibați, privilegiați, iresponsabili și corupți”.
Judecătorul continuă cu o critică la adresa a ceea ce numește „exhibiționismul justiției”, observând că, în ultima perioadă, a fost stimulată mai mult „gălăgia” decât ordinea. „Putem promova exhibiționismul justiției și încuraja ca aceasta să facă zgomot, în loc de ordine”, afirmă el, arătând că astfel de metode nu abordează cauzele profunde ale crizei sistemice.
Alin Ene se referă, de asemenea, la demonizarea practicii delegărilor în posturi de conducere sau de execuție atunci când persoanele implicate nu sunt „ale noastre”, deși, precizează el, „nu contează că sunt instanțe a căror singură șansă de supraviețuire venea din delegări”. În același spirit, magistratul amintește de o anumită nostalgie pentru vremurile în care „ne uitam zilnic la televizor cum erau plimbați în cătușe cei pe care nu-i plăceam”.
Mai departe, judecătorul exprimă rezerve față de propunerile de comisii asemănătoare procesului de vetting sau altor instrumente de „disciplinare” a magistraților și evocă „epoci în care procurorii aveau un cuvânt greu de spus despre ce judecători sau procurori ajung la Curtea Supremă”. „Putem arunca vorbe mari și iresponsabile despre mlaștina și putregaiul din Justiție, incompatibile cu poziția deținută, putem să ne dăm cu părerea pe domenii unde nu avem nicio atribuție. Putem face toate astea. Le facem deja”, notează Ene.
În opoziție cu acest discurs public, magistratul cere ca, „măcar din când în când”, să fie acordat un spren și „judecătorului îngropat sub dosare”. El detaliază concret activitatea cotidiană din instanță: „judecătorul care tocmai a terminat o ședință cu 115 dosare și care până peste 2 săptămâni, când intră cu alte 125 de dosare, trebuie să pronunțe soluții, să motiveze hotărâri, să studieze ședința viitoare și să intre în alte ședințe urgente”.
Ene evidențiază că, pe lângă numărul mare de dosare, există și cazuri urgente care nu admit amânare. „Ordinele de protecție extinse prin lege și în afara familiei, arestările și urgențele din penal nu pot să aștepte următoarea ședință, conform planificării”, explică el, menționând și presiunea generată de problemele administrative care vin „la pachet cu funcția de conducere”.
În încheiere, judecătorul glisează din nou cu eticheta de „privilegiat” aplicată magistraților și apelează la prudență în elaborarea de soluții. Citându-l pe Alvin Toffler, Ene reamintește că „nu am încredere în oamenii care își închipuie că dețin deja răspunsuri într-un moment când noi abia încercăm să formulăm niște întrebări”, concluzionând într-un ton sarcastic: „Să aplaudăm, deci, soluțiile care aleargă înaintea gândirii! Gândirea, oricum, nu dă bine la televizor”.